Partea I.

Cerul era innorat iar Rose statea ghemuita langa trunchiul vechiul nuc din spatele casei bunicilor ei. Ridica capul in sus, studiind fiecare mic detaliu al frunzelor ruginii de toamna. Se gandi la parintii ei, insa amintirea lor o facu sa planga. O lacrima i se prelinse din ochiul stang, si se curba dupa forma buzelor ei rozalii apoi pica in necunoscut. Se spune ca atunci cand o lacrima pica din ochiul stang inseamna tristete, iar atunci cand pica din ochiul drept este fericire. Dar de cand parintii ei au fost ucisi,Rose a cunoscut doar tristetea si dezamagirea. In fiecare zi se gandea la ei, la zambetele lor, la glumele lor proaste marca anii '80 si la tot ce insemau ei. Erau parintii ei si nu ii va mai vedea niciodata. Nu va mai fi copilul de dinainte, acum va fi o fata matura. Desi bunica ei ii spunea mereu ca e prea mica pentru a se maturiza, ea nu o asculta. Era prea incapatanata. Mereu fusese. Si desi avea numai 10 ani, regreta lucrul acesta. Era un copil inteligent, si pe deasupra, foarte frumos. Era inalta, poate putin prea inalta pentru varsta ei, nu era nici prea slaba, dar nici prea grasa, era perfecta. Avea ochii de un verde smarald neslefuit, nasul micut si buzele pline, roz ca un boboc de trandafir. Anii treceau, iar Rose se facea din ce in ce mai frumoasa si mai inteligenta.

 Acum, aflandu-se in galagioasa sala de clasa de la liceul Sf Petru realiza ca nu mai trebuia sa viseze. Ca rebuia sa se trezeasca la realitate. Parintii ei murisera, iar singura ei ruda in viata era bunica ei, doamna Grey, o batranica migniona, cu parul carunt si cu o privire in ochii albastri intunecati care dadeau de inteles ca a trecut prin multe la viata ei. Locuia intr-un orasel micut, uitat de lume, in nordul Angliei. Era un orasel cu case vechi, construite in stil victorian,   un parculet micut, plin de copaci si bancute, cu un liceu imens, construit din caramida rosie, masiva si un mic centru plin cu magazinase.