.

Cand eram mica, imi doream sa schimb lumea. Imi doream sa fac un lucru de care sa stiu ca sunt mandra. Nu mi-am dorit niciodata sa am o viata fericita, nu mi-am dorit niciodata sa fiu o printesa, sa-mi gasesc printul pe cal alb. Uneori e mai bine ca lucrurile sa nu fie perfecte, macar sti ca sunt adevarate.. Am crescut uitandu-ma alaturi de tatal meu la filmele de actiune, inchipuindu-mi cum va fi viata mea cand voi creste mare. Imi doream sa plec din tara asta, sa ma indragostesc de persoana nepotrivita, sa ma lupt cu mine insami, sa castig si sa merg mai departe. Sa stiu ce e durerea si sa ma bucur nespus de mult cand dau de fericire. Poate ca voi face asta la un moment dat, niciodata sa nu spui niciodata. Iar in privinta schimbarii lumii, asa ceva e imposibil. Asa ca, de ce sa nu ma schimb pe mine? Iar prin asta, ii schimb si pe cei din jurul meu. Si ma refer la persoanele pe care le iubesc. Iar asa schimb lumea, lumea mea!

Devils inside my heart

Imi ridic privirea spre cerul suparat, intunecat, gata-gata sa inceapa sa planga. Inchid ochii si o lacrima mi se prelinge pe obrazul infierbantat. Ma gandesc cat de mult mi-a fost dor. Cat de mult timp am putut sa neg acest dor. Si ma gandesc cat de absurd e, cat de aiurea m-am purtat. Precum un copil mic, care isi pierde jucaria si da vina pe prietenul sau cel mai bun. Lacrimile dintr-o data au inceput sa izbucneasca precum o furtuna. Mi-am pus mana la ochi, incercand sa le opresc. Mi-am sters lacrimile. A fost de parca mi-as fi sters cu buretele toate amintirile. Totul a disparut acum. Precum un truc de magie.

Urasc, dar iubesc.

Urasc faptul ca il vad oriunde in jurul meu. Urasc zambetul ala smecher. Urasc parul acela brunet. Urasc fitoasele. Urasc mizeria dupa biroul meu. Urasc faptul ca mi-e somn. Urasc ca e urat afara. Urasc ca sunt asa o proasta uneori. Urasc pozele acelea minunate. Urasc faptul ca nu am unghiile albastre acum. Urasc filmul acela de la tv. Urasc melodia pe care o ascult acum. Urasc nepasarea mea. Urasc sa stau in casa. Urasc sa ma uit pe pereti. Urasc sticla asta cu apa care sta langa laptopul meu. Urasc parfumul acela. Urasc tricoul meu gri. Urasc esarfa mea preferata. Urasc ca mi-am pierdut pixul. Urasc sa dorm. Urasc sa pierd timpul. Urasc faptul ca am obosit sa urasc. 

Titanic.

Inainte de toate vreau sa spun ca am revenit. Am prea multe ganduri in cap si prea putina putere sa rezist. 
Zilele trecute am fost sa vad Titanic in 3D, si pot spune ca de-abea acum, dupa 14 ani de viata, am putut intelege filmul pe deplin. Cred ca l-am vazut de minim 10 ori, insa acum i-am inteles mesajul. Am inteles ca iubirea adevarata se poate naste foarte usor. Din doi straini, doua priviri, doua suflete, doua inimi care bat una pentru cealalta. Si in acelasi timp, mi-am dat seama ca poti foarte usor sa pierzi ceea ce iubesti mai mult. In cateva fractiuni de secunda. Asa cum a venit, la fel a si plecat, pentru totdeauna...

Nu mai scriu pe blog !

Ok, deci, vroiam sa va anunt ca, incepand de acum, nu cred ca voi mai scrie pe blog. Cel putin pentru o vreme. Vreau sa ma ocup de viata reala acum. V-am pupat, sa fiti la fel in continuare ! :* 

Exact.

Da, stiu. Nu e nevoie sa-mi spui. M-am schimbat. Mult. Dar nu-mi pare rau. Aveam nevoie de o schimbare. Aveam nevoie sa ies din banal. Poate ca nu m-am schimbat in bine, poate nu m-am schimbat in rau, dar am adaugat putin piper vietii mele. Si ce daca nu mai imi pasa ? Si ce daca sunt fericita ? Cred ca asta te enerveaza cel mai tare. Sa ma vezi fericita ? Spune-mi ca gresesc. 

Sa fim realisti, pana la urma, mie nu-mi pasa de tine, tie nu-ti pasa de mine. Vezi ce usor e ? Acum hai sa jucam un joc. Eu te ignor, tu ma lasi in pace. Uite ce frumos e. Ne complicam viata mai putin. Si asa, ca sa inchei, multumesc ca m-ati facut sa fiu mai tare ! Se pare ca si barfele au ceva bun in ele. 

Sa fie clar.

Ok, deci, ca sa ma fac inteleasa. Nu am nevoie de nimeni sa imi spuna ce sa fac, cum sa ma imbrac sau cu cine sa imi petrec timpul. E viata mea. Fac ce vreau cu ea. Daca vreau sa ma droghez, ma droghez. Daca vreau sa beau, beau. Daca vrea sa sar dupa o cladire, sar. Daca vreau sa renunt la scoala, renunt. Dar nu o sa fac chestiile astea. Si nu am nevoie de nimeni sa imi spuna sa nu le fac ! Clar ? Vedeti-va de treaba voastra. Ok, imi vreti binele, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma inchideti intr-un cerc de plastic, bine ? Pot sa am si singura grija de mine. Nu sunt unul din acei copii care traiesc in lumea lor imaginara. Ma consider destul de mare incat sa iau propriile decizii si sa am grija de mine. Si da, oi avea eu 14 ani, da gandesc destul de bine, si sunt destul de realista, multumesc de intelegere. Nu am nevoie de nimeni sa stea in spatele meu si sa-mi spuna " Paula, invata" , " Paula, mananca" , "Paula, fi cuminte" . Serios ? Chiar credeti ca mai am 4 ani, sa nu stiu care e dreapta, care e stanga ? Daca tot vreti sa faceti pe "parintii", va rog, nu la mine. Ok, am simtit nevoia sa spun asta. Nu mi-o luati in nume de rau, doar.. am nevoie sa fiu lasata sa fiu cine sunt. Am nevoie sa nu ma mai prefac. 

Cel mai mare defect al meu ?

Cel mai mare defect al meu ?

Ei bine.. am prea multa incredere in oameni. Cred ca toti imi sunt prieteni adevarati, insa ei sunt exact opusul. Si multe persoane mi-au dovedit asta. Persoane de la care nu asteptam o asemenea lovitura. Stiu ca nimeni nu-i perfect, si ca toti gresim. Dar unele lucruri sunt de neiertat. Si nu, NU bat nici un apropo. Vorbesc la general.

O luna si putin, timp in care nu am mai scris pe blog, a fost asa ca un repaus. Gen : Paula si gandurile ei. Adica, ajunsese sa imi fie frica sa mai postez ceva. Era.. ca si cum imi era frica sa mai imi pun gandurile pe hartie ( vorba vine pe hartie. monitor. blog. ce vreti voi ). Adica ( zici ca-s papagal ) am constientizat ca mai sunt si alte persoane care imi citesc blogul in afara de mine si Andreea. Si oarecum, trebuie sa fiu mai atenta la ce zic. Nu e ca si cum mi-ar pasa ce crede lumea despre mine ( mint. imi pasa ) dar e vorba despre mine. Despre ce stie lumea despre mine. Pentru ca un mic lucrusor spus la nervi sau.. intelegeti voi, poate sa-mi distruga viata. Mbine, nu chiar sa mi-o distruga, dar sa mi-o marcheze. Si nu numai pe a mea, ci si pe a altor oameni. 

Ok, o cam dau in dramatizm. E, asta e, cin' ma place, ma place asa cum sunt, nu-mi fac probleme. Si daca nu ma place nimeni, din nou, nu-mi fac probleme, viata nu consta doar in a asculta parerile altora. Viata consta in a fi fericit ( si DA, poti sa fi fericit daca nu ai prieteni. si DA, am trait-o pe pielea mea toata copilaria ). Si nu ma refer la o fericire daia superficiala pe care crezi ca o simti cand te gandesti "sunt fericit". Nununu ! Ma refer la fericirea aia pe care o ai cand vezi ca ceva ti-a iesit asa cum vrei tu, pe care o ai cand iti dai seama ca pe lume mai exista putina arta autentica ( asta daca esti iubitor de arta ). Si stiu ca acum probabil o sa deviez grav de la subiect, dar, eu mereu fac asa, deci, no problem. Stateam si ma gandeam zilele astea ( am avut muuult timp sa ma gandesc, avand in vedere ca saptamana asta am fost doar miercuri si joi la scoala ) si am realizat ca definitia cuvantului "arta" s-a schimbat extraordinar de mult de prin anii 20 pana in prezent. Adica, atunci, arta insemna un tablou complex pictat de nu stiu ce pictor talentat, acum inseamna doua linii si un punct in mijloc. Serios !?  Sau.. cartile tari, gen "Bel Ami" ca tot am citit-o eu pe asta, care contin tot felul de emotii, asta era numita carte ! Numita arta, sa zic asa. Acum, scri acolo ca e un vampir, si vampiru o musca pe frumoasa adormita si aia devine si ea vampir, si gata ! Pac-pac, obtii un bestseller. 

Tadam.

Vreau sa fiu scriitoare, cand voi fi mare...

2012 - sunt inca in viata !

Ok, deci, sincer, habar nu am cu ce sa incep. Trebuie sa scriu o postare pe blog, nu am mai scris una de vreo luna si ma simt vinovata. E 11:23 PM, stau in fata laptopului si ma gandesc despre ce as putea sa scriu. Mi-am terminat juma' din tema la romana ( restul copiez maine de la Andreea ). Deci, 2012. Mama, suntem in 2012, nu-mi vine sa cred. Mai tineti minte cand ziceam ca am senzatia ca nu o sa ajung in 2012 ? Uite ca am ajuns, si-mi vine sa rad. Am senzatia ca o sa se sfarseasca lumea, dar cu totii stim ca asta nu se va intampla. Nu stiu de ce, dar chiar sunt fericita. Adica, intr-un fel, cred ca mi-am inceput anul cu dreptul. Ma mut in Viteazu' , si multumesc doamne, scap de toti retardatii din scoala. Si sper din suflet, ca asta sa se intample semestrul asta, ca nu mai am rabdare pana la anul. Dar am asa o presimtire ca o sa ma mut semestrul asta. Apropo, v-am spus ca in ultima vreme am presimtiri dastea de medium, care chiar se indeplinesc ? Ce pot sa spun, sunt o smechera. A, da ! Mi-am adus aminte. Stiu ca am postat acum cateva luni o "poveste" ( http://gentinatozaurgras.blogspot.com/2011/12/partea-i.html ). Incurand va aparea partea a doua. Sunt tare entuziasmata, dar nu stiu de ce. Adica, nu e ca si cum as fi terminat de scris o carte, si o editura s-a oferit sa mi-o publice. Asta da, ar fi motiv sa fiu entuziasmata. Dar imi dispare entuziasmul cand ma gandesc ca maine o sa ma intanlesc iar cu specimenele din scoala ( daca cineva din scoala citeste asta, sa stiti ca vorbesc la general ). Mda, ok. Cred ca o sa termin postarea asta inainte sa mai spun vreo prostie. Deci, pentru inceput de 2012, am doua propozitii de zis : 1. Viteazu, asteapta-ma, va vin ! si 2. SUNT INCA IN VIATA, n-am murit !