Am deschis ochii brusc. Ma holbam in jurul meu precum un nou-nascut. Inima imi batea cu putere in piept.
Sute de sentimente imi inundara sufletul. Vina. Furie. Mahnire. Gelozie. Amintirile din noaptea de intai noiembrie, noaptea in care parintii si fratele meu au murit intr-un incendiu imi invadara mintea. Focul care mistuia totul in jurul sau il simtea inca pe pielea mea palida.
Am inchis ochii si am incercat sa ma gandesc la ceva care ma face fericita. Nu am reusit. Singurul lucru pe care il vedeam erau flacarile care mi-au distrus familia. Parea totul atat de real..
- Nu ! Am mai trecut o data prin asta ! Nu ! Nu mai vreau ! am inceput sa tip si sa ma zvarcolesc, uitand pentru cateva clipe de existenta lui Taylor, colega mea de camera, o rusoaica zvelta, cu parul lung si blond, ochii de un verde-jad fin si pielea aproape alba ca zapada.
- - Rosalie !? Te simti bine ? Ce s-a intamplat ? ma intreba confuza, fiind inca mai mult in lumea viselor decat aici in camera noastra de la internatul de la Academia Sf. Petru.
- Aa, n-nimic. Tu doar culca-te la loc. Ok ? i-am zis in timp ce incercam sa imi dau patura jos dupa mine cu ajutorul picioarelor, astfel incat sa cobor din pat si sa ma indrept spre baie acolo unde ma astepta cuminte un jet de apa rece care putea sterge urma cosmarului pe care tocmai il avusesem.
Am deschis usa incet si m-am indreptat iute spre chiuveta. Sunetul apei curgand era chiar linistitor, intr-un fel. Mi-am ridicat privirea spre oglinda din fata mea. In reflezie am zarit o necunoscuta cu parul lung si castaniu, incalcit, iar sub ochii mari, de un albastru cobalt isi faceau aparitia doua semiluni intunecate.
Nu mai pot sta inchisa aici. Trebuie sa iau o gura de aer. Chiar acum. mi-am zis in timp ce ma furisam pe holurile internatului, acum pustii, avand in vedere ca era ora trei dimineata, ca un ninja.
Portarul era cufundat intr-un somn adanc asa ca nu am avut de ce sa imi fac griji cu privire la iesitul afara. Aerul rece al noptii ma invalui, la fel si bezna. Totul in jurul meu era negru, dar nu imi era frica. Am mers pana la trunchiul unui copac aflat in spatele cladirii, si m-am asezat jos, in zapada. Imi era frig, dar nu imi pasa. Vroiam doar sa imi pun ordine in ganduri, care sincer, de la o vreme mi-o luasera complet razna.
Am hotarat sa fac un mic rezumat la ceea ce mi s-a intamplat de doua saptamani incoace. Ok, dupa ce parintii si fratele meu, Henri, au murit intr-un incendiu, iar eu am scapat ca prin urechile acului, am fost adusa la Academia Sf. Petru, unde mi s-a spus cum ca as face parte din lumea magicienilor, sau ceva de genul asta. La fel de bine mi s-a spus ca sunt una dintre putinii novici cu o afinitate fata de spirit. Ei bine, se pare ca toti magicienii primesc la nastere un dar. Ca o afinitate, defapt. Ei pot sa utilizeze unul dintre cele cinci elemente – apa, foc, aer, pamant, spirit -, plus formulele acelea magice pentru a face lucrurile sa se miste sau sa te teleportezi, etc.
Bineinteles, ca pe langa orele de magie si toate prostiile astea, avem ore la care invatam sa ne luptam. In care forta fizica este pe primul loc. Tiana Zolkin, directoarea Academiei, imi spusese cand am venit aici ca trebuie sa fim uniti, pentru ca putem fi atacati oricand. De cine, nu a spus. Dar pot spune sincer, ca de atunci viata mea s-a schimbat. Complet.
Nu mi-am dat seama ca cineva ma priveste pana in momentul in care spectatorul meu nu isi drese glasul. Sangele mi-a inghetat in vene si groaza mi s-a instalat in suflet. Nu stiam la ce sa ma astept, asa ca m-am ridicat in picioare pregatita pentru orice.
- - Sti, se presupune ca nu mai avem voie sa iesim afara dupa ce se da stingerea. Sa inteleg ca Ben iar a adormit la post, nu ?
Dar cel care se afla in fata mea nu era paznicul, asa cum am crezut. Cel care statea la mai putin de trei metri de mine era Xander, fiul Tianei, un tanar zvelt, cu parul saten deschis, cu suvite aurii si ochii verzi ca muschiul copacilor, buzele pline si tenul palid ca portelanul. Pe buze ii lua nastere un zambet strengar.
- - E-eu doar… stai. Cine e Ben ? am intrebat, dar de-abea apoi mi-am dat seama cat de idioata a sunat intrebarea mea.
- Portarul, paznicul, cum vrei sa ii spui, imi zise cu un aer absent. Si ce cauti aici la ora asta?
- Aceiasi intrebare vroiam sa ti-o pun si eu tie.
- Simplu. Imi pun ordine in ganduri. Dar tu ?
Banuiam ca, fiind un magician puternic si popular ca Xander o sa fii scutit de probleme. Si de stres. Dar prezenta lui aici imi dovedea contrariul. Din cate imi spusese Taylor, nu era un tip tocmai sociabil, umbland doar cu cei din familiile bine cotate in societate, iar asta ma facea sa ma intreb de ce m-a bagat in seama si nu si-a vazut de plimbarea lui sub clar de luna.
- Aceiasi poveste, i-am raspuns sec.
Apoi se lasa o liniste mormantala. Nici unul dintre noi nu mai spuse nimic o buna bucata de timp. Xander se aseza de partea cealalta a trunchiului si se cufunda in ganduri. Privea in gol, iar ochii sai nu exprimau niciun sentiment. Orele trecura prea usor, iar rasaritul se apropia. Insa stateam acolo, cu genunchii stransi la piept, gandindu-ma la familia si prietenii mei de alta data. Subconstientul imi spunea sa ma gandesc la viitor, dar o parte din mine continua inca sa priveasca in trecut.
- - Haide. Trebuie sa mergem inainte sa isi dea seama ca am iesit din internat. Nu am chef de vreo pedeapsa sau ceva de genul asta, mi se adresa Xander in timp ce se ridica de jos. Pe fata avea o expresie impietrita, care ma facu sa ma cutremur pentru cateva secunde. Nu vroiam sa ma ridic. Vroiam sa stau acolo si sa imi plang de mila, chiar daca nu era genul meu. Intotdeauna fusesem o fire puternica. Dar toata aceasta situatie, ma depasea pur si simplu.
- E-eu.. as putea sa raman aici, te rog ?
- Nu, imi raspunse taios.
Nu avea dispozitia necesara sa ma cert cu cineva, mai ales daca acel cineva era Xander, asa ca nu am mai zis nimic si m-am ridicat de jos. M-a condus pana la intrarea din spatele internatului, de care eu nici macar nu aveam idee ca exista, si imi daduse cateva indicatii despre cum sa ajung inapoi in camera mea. L-am ascultat cu atentie, si din cand in cand mai dadeam din cap afirmativ.
