Intuneric.

Am incercat sa il privesc in ochi. Dar pur si simplu nu puteam. Simteam cum siroaie de lacrimi mi se adunau in ochi, gata gata sa izbucneasca. Probabil era pentru ultima oara cand voi mai putea vorbi cu el, insa nu puteam accepta acest gand. Pur si simplu, el nu putea pleca. Trebuia sa ramana cu mine. Sa ma protejeze. Pentru prima oara in viata, mi-am permis sa cobor zidurile tari care imi inconjurau mintea, si sa las sentimentele sa intre. Si m-au distrus. Cu totul. Nu mai stiam cine sunt, cum ma cheama, cine sunt. Il cunoasteam numai pe EL. Persoana care mi-a distrus viata. L-am vazut de 3 ori, in locuri diferite, iar inainte de asta nici macar nu stiam ca exista. Imi aduc si acum aminte acea seara de sfarsit de august, cand stateam in acel hamac mare si portocaliu impreuna cu Tea si radeam. Radeam rau. Din nimic. Iar dintr-o data, am simtit ochii sai, de un albastru glaciar, fixandu-ma cu privire. Mi s-au inmuiat picioarele si am incetat sa mai rad. L-am privit la randul meu si i-am zambit. Un zambet timid, apoi mi-am intors privirea. 

Acum, statea in fata mea, privind in jos, ascunzandu-si acei ochi frumosi. I-am studiat fiecare mic detaliu al fetei cu atentie. Genele dese, lungi si negre care ii faceau ochii sa para si mai ireali, nasul masculin, pielea impecabila, fina, putin prea alba, buzele mari si maxilarul proeminent. Am salvat acea poza in memorie si am lasat o lacrima sa mi se prelinga pe obrazul fierbinte. El ridica privirea, insa nu se uita la mine, ci la ceva din spatele meu. Ma saruta pe obraz, imi spuse "adio" si apoi pleca. Nu m-am uitat dupa el, insa m-am ghemuit la baza unui copac batran, cu genunchii stransi la piept incepand sa plang. Nu mai plansesem inainte. Niciodata. Lacrimile aveau un gust usor sarat. Nu imi venea sa cred ca plecase. Cand ne cunoscuseram imi jurase ca nu avea sa ma paraseasca niciodata, si iata-l acum, plecat, departe de mine. Am inchis ochii si nu m-am mai trezit. Am ramas inconjurata de intuneric pentru tot restul vietii mele.